Dereglaţii Domnului – Dani Surducan

Asculta informatia

Sunt din ce în ce mai puţini sfinţii nebuni întru Hristos. Cine mai umblă azi desculţ prin San Francisco ca părintele Ioan Maximovici spunând că dacă Hristos a umblat desculţ, fără pantofi şi el vrea să fie aidoma Lui… aidoma celui Desculţ spre încălţarea altora cu harul mântuitor.

Cine mai are nebunia Sfântului Andrei cel Nebun care scuipa zidurile şi uşile bisericilor şi pupa şi mângâia porţile jegoase ale bordelurilor în batjocura trecătorilor şi când chemat să dea socoteală pentru nesăbuitele gesturi spunea că, atunci când intră omul în biserică, dracii îşi aşteaptă clientul afară şi el nu poate să treacă pe lângă ei fără să nu-i bage în seamă, iar când păcătosul intră în bordel, îngerii aşteaptă cuminţi la uşă, el sărutând făpturile cereşti.

Cine mai are curajul Sfântului Apostol Pavel care, după ce-l trimit părinţii la 15 ani la Facultatea din Ierusalim, după ce ani de zile l-au ţinut în chirie, i-au trimis bani de acasă, i-au trimis borcane cu zacuscă, au tăiat şi trimis găini să mai moaie vreun profesor… după zeci de ani se întoarce, trimis de Petru şi Iacov, mai marii, în Tars angajat la I.O.L (întreprinderea oamenilor liberi), şomer cu acte-n regulă, falit. S-au dus pe râpă toate diplomele, relaţiile, visurile lui şi ale părinţilor, toate pentru a intra în şcoala nebuniei lui Hristos. Barnaba îl ia din Tars şi-l dă istoriei.

Cine mai umblă îmbrăcat în cerşetor ca Francisc de Assisi în Roma pentru a intra în pielea săracilor, pentru a se identifica cu ei. Cine mai pune în cutia milei ceasul de aur şi mănuşile ca Vincent Van Gogh înainte de cădere. Cine aruncă apă pe altar şi apoi aşteaptă focul Domnului, precum Ilie Tişbitul.

Trăim un creştinism prea calculat şi gospodar, strângător pe lângă casă. Să nu cumva să supărăm autorităţile, primarii, să stăm noi liniştiţi în bârlogurile noastre într-o deplină bunăcuviinţă. Noi ar trebui să scriem mare programul bisericii, pe pancarte şi să anunţăm România că noi luni ţinem post şi rugăciune pentru profesorii ţării pentru a nu devenii toţi căpşunari şi salahori prin Europa. Marţi ne rugăm pentru o nouă orientare a domnului Boc.

Miercuri cântăm doine în faţa primăriei pentru a le reaminti că trăim într-o doină continuă, adică într-o suferinţă continuă… “au“ e sunetul suferinţei… “au, au, au” e continuarea suferinţei. Joi plimbăm sicriul speranţei moarte prin tot oraşul citind la fiecare oprire din Ioel 1:4 „Ce a lăsat nemâncat lăcusta Gazam, a mâncat lăcusta Arbeh, ce a lăsat lăcusta Arbeh, a mâncat lăcusta Ielec, ce a lăsat lăcusta Ielec, a mâncat lăcusta Hasil. “... cine citeşte să înţeleagă.

Vineri, fanfarele să înconjoare guvernul… poate va cădea ca Ierihonul. Sâmbătă spre duminică, noapte de veghe. Veghem în trăirea unui creştinism autentic. Gospodari ai roadelor Duhului Sfânt adunând cât mai multe în hambarele nestricăcioase ale cerului. Un creştin calculează doar paşii pe care-i mai are de făcut până la asemănarea cu Hristos… nu anii până la pensie. Hristos nu a venit să ne calmeze, ci să ne deregleze, să ne bulverseze ca la rândul nostru să bulversăm, să dereglăm pe alţii. Cu cât e mai ieşită din comun o faptă, o acţiune, cu atât e mai creştină, spunea Steinhardt.