Jurnalu’ lui Ion Pocăitu: Pe cine predicăm?

Asculta informatia

N-am scris nimic în caietul meu de o bună bucată de vreme. Am fost tare ocupat cu musafirii pe care i-am avut la biserică  chiar aşa la început de an. Avem demult obiceiul acesta să facem o săptămână de evanghelizare aşa după Anul Nou. Amu s-a mai adăugat încă o săptămână de rugăciune. Apoi, am avut la musafiri de numa. Biata Veta umbla ca titirezu. Aşterne-te masă, aşterne-te pat. Că noi îi luăm la noi pe fraţii pe care-i invităm. Cei mai mulţi nu stau peste noapte, dar toţi trec pe la noi la masă. Ori înainte de biserică, dacă vin mai repede, ori după.
E mare bucurie pentru toată biserica să vină fraţii pe la noi. Se mai înviorează biserica, mai ales când Domnl ne dă oameni deosebiţi cu adevărată chemare în predicarea Evangheliei. După fiecare evnghelizare rămân oameni care se predau Domnului. Şi tare ne mai bucurăm să vedem cum lucrează Duhul Domnului la aceste evanghelizări.
Cu ocaziile acestor evnaghelizări invităm nu numai predicatori buni din alte oraşe, dar chemăm şi cântăreţi. Atunci îndrăznim să invităm la biserică vecini nepocăiţi, prieteni de la lucru şi colegi. Nu toţi primesc Cuvântul, dar le rămâne de mărturie.
M-am tot socotit dacă e bine sau nu să scriu câteva impresii de la aceste evanghelizări. Am hotărât să le scriu, că poate prind bine unora. Când mi-am dat seama de aceste lucruri am învăţat o mare lecţie de viaţă care nădăjduiesc să mă ajute pentru tot restul vieţii mele. Am observat analizându-i pe predicatorii invitaţi la aceste seri de evanghelizare, că ei sunt cam de două feluri majore. Nu te poţi băga în sufletul omului să ştii cât de pocăit sau de spritual este el, dar se vede destul de bine că unii sunt oameni sinceri şi vorbesc deschis despre ei şi familiile lor. Oamenii aceştia parcă sunt din sticlă, că se vede totul prin ei. Nu încearcă să impresioneze ci să convingă nu doar cu cuvintele lor dar şi cu viaţa lor. Pe de altă parte sunt unii, la fel ca politicienii noştri, care încearcă tot timpul să ne convingă de imaginea lor la care lucrează din greu. Şi ei încearcă să ne convingă prin cuvintelelor şi prin exemplele lor de viaţă, dar ale lor sunt întotdeauna grozave. Iese foarte bine în relief persoana lor şi nu Domnul. La terminarea predicii lor ştii cât de multă şcoală au ei, ce titluri şi funcţii religioase au, ce maree minuni a făcut Dumnezeu prin ei, ce familie prefectă au ei, etc. După oa astfel de predică Veta n-a mai vrut să vină şi a doua seară să-l mai asculte pe unul din ei. Mi-o zis că ea nu mai rezistă la încă o poveste de succes. Nu înţelegea de ce numai noi avem copiii aşa cum sunt. Ai noştrii n-au numai zece pe linie. Nu toţi sunt pocăiţi aşa ca ai fratelui. Să nu mai punem la socoteală că nouă nu ne-a ascultat Domnul toate rugăciunile.
Am încercat eu s-o lămuresc pe Veta că nu-i chiar aşa, că mai există şi fraţi la fel ca noi, care nu au copii perfecţi, cărora nu le ascultă Domnul toate rugăciunile, care sunt transparenţi şi sinceri reuşitele şi eşecurile lor. Mi-a zis s-o chem când predcă astfel de fraţi, că ea nu mai vine la biserică să audă pereţii ăia văruiţi. Grele cuvinte mai rosteşte şi Veta când e mânioasă. Nu zic nimic că ştiu că are dreptate.

Necazul meu este că ăştia cu faţada strălucitoare au mare trecere la fraţi. Şi înţeleg bine de ce este aşa. Fiecare dintre noi suntem nemulţumiţi de nivelul nostru duhovnicesc. Ştim că se poate mai mult şi mai bine. Ne dorim victorii asupra păcatelor şi am vrea să fim umpluţi cu Duhul Sfânt şi să avem daruri sprituale. Şi dorinţele astea sunt bune. Necazul este că atunci când vine o imagine din aceasta (nu vreau să-i zic cum îi spune Veta), fraţii văd în carne şi oase aspiraţiile lor. Nu înţeleg bieţii de ei că totul nu este decât un fals, o imagine la care oamenii aceştia lucrează de ani de zile. Proiecţia lor nuu este reală, dar arată groyav, exact aşa cum ne-am dori să fim fiecare din noi. Necazul şi mai mare că după plecarea lor noi rămânem aceiaşi, şi n-am aflat nici un secret cum să ajungem şi noi nişte super-spirituali.
Pe partea cealaltă, ceilalţi care sunt sinceri şi transparenţi sunt consideraţi “fireşti”. Pentru mine ei sunt mult mai preţioşi şi mă încurajează foarte mult în lucrarea mea şi în familia mea. Sunt oameni ca şi mine, ca noi ceilalţi, care se luptă să facă binele, şi la fel ca noi, nu reuşesc întotdeauna. Au şi ei copii cu probleme caşi noi. Nici lor nu le ascultă Domnul toate rugăciunile. Dar sunt reali, adevăraţi şi nu nişte imagini programate să arate bine.
Am început să văd acum tot mai clar că şi oamenii lui Dumnezeu din Scripturi erau oameni reali şi destul de transparenţi cu vieţile lor. Domnul Isus a avut de suferit din cauza celor cu imaginea. Din cauza fariseilor. Aşa sunt numiţi oamenii care se procupă de faţada lor. Din nefericire ăştia au mai mare succes în zilele noastre. Oamenii se dau în vânt după minuni, după lucruri ieşite din comun, după oameni speciali, care parcă au un telefon cu Domnul aşa pe linie directă. Nu vor să audă adevărul şi nici nu vor să asculte oameni adevăraţi, creştini în carne şi oase.
Am învăţat apoi, că oamenii cu adevărat spirituali sunt tare modeşti. Ăştia chiar dacă au trăit minuni, nu le spun decât rare ori şi le pun se seama altora. Ca Pavel care a spus că el ştie pe cineva care a fost în al treilea cer… Apăi, el era acela, dar nu voia să vorbeacă despre sine.
Am urmărit cum decurg lucrurile în timp cu unii din “desăvârşiţii” ăştia. Proiecţia lor escaladează, se măreşte şi se colorează tot mai glorios de la an la an. Dacă ai acultat “mărturisirea” lui cu câţiva ani în urmă, şi o compari cu cea de anul ăsta, este deja o mare diferenţă. A adăugat la ea ceva care a făcut-o şi mai dramatică. L-am ascultat pe unul care acum cîţiva ani fusese mort clinic două ore şi a umblat prin iad şi rai. Acum a fost mort douăzeci şi patru de ore. Desigur că având şi mai multă vreme, povesteşte şi mai multe detalii despre călătoria sa prin iad şi rai.
Am mai cunoscut unul care avea chipurile o mulţime de doctorate, specialist în te miri ce, care scria că biserica subterană era la ei o grapă săpată în pădure, acoperită cu buşteni, cu două uşi, pe una intrau oamenii şi că pe alta ieşeau. Tot în cartea lui zicea că de la Adam pînă în zilele noastre, cele mai multe biserici subterane au fost în Uniunea Sovietică. Apăi, chiar că ai nevoie de doctorate ca să poşi scrie atâtea prostii într-o singură frază. Dar, oamenilor le placen să audă astfel de gogomănii şi se înghesue să-i asculte şi apoi să le dea bani la producătorii lor.
Să nu vă mai spui de unul care a fost aşa de persecutat de comunişti că l-au pus pe scaunul electric. Bieţii de noi nu eveam curent nici pentru un biet reşou să ne facem o mămăligă. Apoi la puşcărie a omorât 153 de şobolani cu salopeta de pe el. Mă gândeam la numărul acela sugestiv. Ucenicii au prins 153 de peşti mari, iar el, martirul nostru, a ucis 153 de şobolani mari.
Aş putea continua cu lista mea. Trebuie să mă opresc aici că trebuie s-o spun pe aia dreaptă. Nici unul n-a sfârşit-o bine.
A trebuit să am mare grijă anul acesta pe cine invit la săptămâna de evanghelizare. Am dus şi doi din ăştia cu minunile. Norocul meu este că ei sunt tare solicitaţi în vremea asta şi am avut o scuză bună la fraţi. Nici nu mai ştii cum să procedezi. Mare dilemă!
Mă gândeam că poate cei care citesc aceste rânduri o să creadă că numai predicatorii sunt aşa. Mare greşeală. Aşa suntem cu toţii. Ori de un fel ori de altul. Din păcate nu ştiu să spun din care sunt mai mulţi.
Fiecare predicăm Evanghelia în felul nostru. Cu cuvinte sau cu viaţa. Oamenii ne aud şi ne văd. Pe cine predicăm noi oare? Pe Christos sau pe noi înşine?

lascaupetru.wordpress.com